Prefacerea eternă

Prefacerea eternă

 Omar Khayyam

 

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare

Făptură plămădită din rouă şi eter!

Câte minuni ca tine zeflemitorul cer

De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

Aceste ornamente pe cupa delicată
Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.

S-aspiri aici la tihnă – ce tristă nebunie!
Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat.

lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur

Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi – alt’dată era doi ochi albaştri.

Priveam uimit olarul cum harnic modela.
Deodată auzit-am bucata de argilă:
Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva”.

Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
La despărţire trupul. lar craniul care geme
De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
” Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine”

Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii

Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.

Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

O mie de ulcioare, acasă la olar,

Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,

Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii

Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii”.

Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
Dar timpu’, – acest zănatec olar, ce-a modelat-o,

Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi! 
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

„Eu sunt minunea lumii”, spunea ieri trandafirul.
„Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
„O zi de fericire, un an de lacrimi cere.”

Mă întristează pururi a Roţii învârtire
Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
Nu am însă puterea să mă despart de lume
Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
lar inima mi-e plină – ca un ulcior, – de sânge.

S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.

Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,

„Căci mâini îngerul morţii în iarbă neo preface.”

7 gânduri despre „Prefacerea eternă

  1. aş fi dorit-o „spusă” de vocea ASTA
    dar mi-o pot imagina , au amîndoi ( de-acolo de unde sunt ) putere să ne ajungă , s-auzim

  2. @Roxana: nu stiu… e un document word fara nici o informatie! Am si un pdf… o sa il caut unde stiu ca e o carte! Presupun ca documentul de word e „inspirat” de acolo!

    Presupun ca nu ai citit email-ul ….

  3. @Paul! Nu am primit e-mail de la tine! Acelaşi lucru cu privire la Marius Mina! Trebuie să verific din nou, înseamnă că iarăşi e o perioadă în care mesajele vin retroactiv, mă enervez!🙂

    Unde-ai dispărut? Eşti în vacanţă?🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s